„Explorând psihicul – Vocea Experienței” este o serie de podcasturi prezentată de Viatris, care abordează teme legate de gestionarea tulburărilor psihice, punând la dispoziția dumneavoastră expertiza clinică și științifică a unor lideri de opinie de renume din domeniul psihiatriei.

În acest episod, Dr. Mohammad Alsuwaidan discută împreună cu Prof. Roger S. McIntyre despre modalitățile de tratament ale unui caz de tulburare depresivă majoră asociată cu lipsa de motivație.

RO-EFEC-2025-00005

„Explorând psihicul – Vocea Experienței” este o serie de podcasturi prezentată de Viatris, care abordează teme legate de gestionarea tulburărilor psihice, punând la dispoziția dumneavoastră expertiza clinică și științifică a unor lideri de opinie de renume din domeniul psihiatriei.

Prof. Ofer Agid - Director Medical, Centrul pentru Dependențe și Sănătate Mintală / Profesor Asociat, Departamentul de Psihiatrie, Universitatea din Toronto, Canada

Importanța diagnosticării precoce a schizofreniei rezistente la tratament (SRT) și importanţa inițierii terapiei adecvate

RO-LEP-2025-00004

Depresia majoră¹

Depresia majoră, cunoscută și sub numele de tulburare depresivă majoră (TDM), este o afecțiune medicală serioasă care afectează starea de spirit, gândirea și comportamentul unei persoane. Aceasta poate duce la o varietate de probleme emoționale și fizice și poate diminua semnificativ capacitatea unei persoane de a funcționa în viaţa socială și acasă.

Depresia majoră este o afecțiune complexă, cu numeroase subtipuri.

Subtipuri ale depresiei majore³:

• Depresie cu caracteristici melancolice: acest subtip este caracterizat de o pierdere completă a plăcerii în toate sau aproape toate activitățile, trezire matinală cu câteva ore înainte de ora normală și o exacerbare a simptomelor dimineața. Persoanele cu acest tip de depresie se simt adesea vinovate sau inutile.
• Depresie cu caracteristici atipice: persoanele cu acest subtip pot avea o reactivitate emoțională accentuată, adică pot experimenta o îmbunătățire a stării de spirit ca răspuns la evenimente pozitive. De asemenea, acestea pot avea un apetit crescut, somn excesiv, și o senzație de greutate în brațe și picioare.
• Depresie cu caracteristici psihotice: în cazurile severe, depresia majoră poate fi însoțită de simptome psihotice, cum ar fi halucinații sau iluzii. Aceste simptome sunt adesea congruente cu starea de spirit (de exemplu, iluzii de vinovăție, rușine sau păcat).
• Depresie postpartum: apare la femei după naștere și este caracterizată de o depresie severă care poate afecta capacitatea mamei de a avea grijă de copil. Acest tip de depresie necesită un tratament imediat și specializat.
• Tulburare afectivă sezonieră (TAS): este o formă de depresie majoră care apare în mod regulat într-o anumită perioadă a anului, de obicei în lunile de iarnă, când expunerea la lumină naturală este redusă.

Impactul asupra sănătății fizice³:

Depresia majoră nu afectează doar sănătatea mentală, ci și sănătatea fizică. Persoanele cu depresie pot experimenta o varietate de probleme fizice, cum ar fi dureri cronice, probleme digestive și un sistem imunitar slăbit. De asemenea, depresia este asociată cu un risc crescut de dezvoltare a bolilor cronice, cum ar fi bolile cardiovasculare și diabetul.

Comorbiditate³:

Depresia majoră apare adesea împreună cu alte tulburări mentale sau fizice, cum ar fi:

• Anxietate: este foarte comun ca persoanele cu depresie majoră să sufere și de tulburări de anxietate.
• Tulburări de consum de substanțe: multe persoane cu depresie recurg la alcool sau alte substanțe pentru a-și gestiona simptomele, ceea ce poate agrava depresia și complica tratamentul.
• Tulburări de alimentație: depresia majoră poate coexista cu tulburări de alimentație, cum ar fi anorexia sau bulimia.
• Boli cronice: depresia este adesea asociată cu boli fizice cronice, iar gestionarea acestor afecțiuni poate deveni mai dificilă pentru persoanele care suferă de depresie.

Factori de risc³:

• Istoric familial: persoanele cu un istoric familial de depresie sau alte tulburări mentale au un risc mai mare de a dezvolta depresie majoră.
• Evenimente traumatice sau stresante: experiențele traumatice, cum ar fi abuzul, pierderea unei persoane dragi sau un eveniment stresant major, pot declanșa depresia.
• Personalitatea: anumite trăsături de personalitate, cum ar fi pesimismul, stima de sine scăzută sau dependența excesivă de alții, pot crește riscul de depresie.
• Alte afecțiuni medicale: bolile cronice, cum ar fi bolile de inimă, diabetul sau cancerul, pot crește riscul de depresie.

Impactul social și stigma³:

Depresia majoră este adesea însoțită de o stigmatizare semnificativă, ceea ce poate împiedica persoanele afectate să caute ajutor. Multe societăți încă percep depresia ca pe o slăbiciune personală, mai degrabă decât o afecțiune medicală tratabilă. Combaterea stigmei prin educație și conștientizare este esențială pentru a îmbunătăți accesul la tratament și pentru a sprijini recuperarea.

Rolul sprijinului social³:

Sprijinul din partea familiei, prietenilor și comunității poate juca un rol crucial în recuperarea unei persoane cu depresie majoră. Relațiile sociale pozitive și sprijinul emoțional pot ameliora simptomele și pot îmbunătăți eficiența tratamentului.

Simptomele comune ale depresiei majore^1,3:

Simptomele depresiei majore pot varia de la ușoare la severe și includ:

- Sentiment de tristețe profundă sau goliciune: persoanele cu depresie majoră pot simți o tristețe constantă, lipsă de speranță sau chiar senzația de gol interior.
- Pierderea interesului sau plăcerii: o persoană cu depresie majoră poate pierde interesul pentru activitățile pe care le aprecia înainte, inclusiv hobby-uri, sex sau chiar relațiile sociale.
- Modificări ale apetitului și greutății: acestea pot include pierderea sau creșterea semnificativă în greutate fără un motiv aparent.
- Probleme de somn: insomnia sau, dimpotrivă, hipersomnia (somn excesiv) sunt frecvente în depresie.
- Oboseală sau pierderea energiei: persoanele cu depresie majoră se pot simți constant obosite, chiar și după odihnă.
- Sentimente de inutilitate sau vinovăție: gânduri de vinovăție excesivă sau de autodepreciere sunt comune.
- Dificultăți de concentrare: persoanele cu depresie pot avea probleme de concentrare, luare a deciziilor sau amintire a detaliilor.
- Gânduri de moarte sau suicid: in cazurile severe, persoanele pot avea gânduri de suicid sau pot încerca să își ia viața.

Cauze^1,2,3:

Depresia majoră este adesea rezultatul unei combinații de factori genetici, biologici, de mediu și psihologici:

• Factori genetici: depresia majoră poate apărea mai frecvent la persoanele cu o istorie familială de depresie.
• Chimie cerebrală: dezechilibrele în neurotransmițători (cum ar fi serotonina, dopamina și norepinefrina) sunt implicate în depresie.
• Factori hormonali: modificările hormonale, cum ar fi cele care apar în timpul sarcinii, menopauzei sau tulburărilor tiroidiene, pot contribui la depresie.
• Factori de mediu și psihosociali: stresul cronic, traumele, pierderile importante, abuzul sau lipsa de sprijin social pot declanșa sau agrava depresia.

Tratament^1,2,3:

Tratamentul pentru depresia majoră poate include:

• Terapie farmacologică: antidepresivele sunt adesea prescrise pentru a echilibra chimia creierului. Cele mai comune clase de antidepresive includ ISRS (inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei), ISRN (inhibitori selectivi ai recaptării norepinefrinei) și triciclicele.
• Psihoterapie: terapia cognitiv-comportamentală (TCC) și alte forme de psihoterapie pot fi foarte eficiente în tratamentul depresiei.
• Schimbări în stilul de viață: exercițiile fizice regulate, o dietă echilibrată și o igienă adecvată a somnului pot ajuta la gestionarea simptomelor.
• Tratament de susținere: în cazuri severe, poate fi necesar un tratament în spital sau terapie electroconvulsivă (ECT).

Depresia majoră este o boală tratabilă, iar majoritatea persoanelor care primesc tratament adecvat pot avea o îmbunătățire semnificativă a simptomelor. Totuși, depresia majoră poate fi o afecțiune cronică, cu recidive, necesitând o monitorizare și un tratament continuu.

Schizofrenia rezistentă la tratament (SRT)¹

Schizofrenia rezistentă la tratament (SRT) este un subtip al schizofreniei care nu răspunde adecvat la tratamentele antipsihotice convenționale. Aceasta este o provocare majoră în psihiatrie, afectând aproximativ 20-30% dintre pacienții cu schizofrenie.

Caracteristici și Diagnostic¹:

Pentru a diagnostica SRT, sunt utilizate de obicei următoarele criterii:

• Lipsa răspunsului la două sau mai multe antipsihotice diferite administrate la doze adecvate și pentru o perioadă suficient de lungă (de obicei 6 săptămâni fiecare);
• Persistența simptomelor psihotice, cum ar fi iluziile și halucinațiile, în ciuda tratamentului;
• Excluderea altor cauze care pot imita SRT, cum ar fi comorbiditățile medicale sau problemele de aderență la tratament.

Factori de risc¹:

• Durata bolii: pacienții cu o durată mai lungă a schizofreniei sunt mai predispuși să dezvolte SRT.
• Genetică: există o componentă genetică importantă în SRT.
• Istoric de non-adherență: pacienții care nu respectă tratamentul prescris pot prezenta o evoluție mai proastă.

Opțiuni de tratament:¹

• Clozapina: este considerată tratamentul de primă linie pentru SRT. Clozapina este singurul antipsihotic aprobat specific pentru SRT și este eficient în aproximativ 30-50% din cazuri rezistente la alte antipsihotice.
• Terapie combinată: adăugarea altor antipsihotice, stabilizatori de dispoziție sau antidepresive poate fi utilă în unele cazuri.
• Intervenții psihosociale: terapia cognitiv-comportamentală (TCC), terapia de susținere și reabilitarea psiho-socială sunt esențiale pentru a îmbunătăți rezultatele și calitatea vieții pacienților.
• Tehnici de stimulare cerebrală: stimularea magnetică transcraniană și stimularea profundă a creierului sunt în curs de investigare ca opțiuni pentru pacienții cu SRT.
• Suport și intervenții comunitare: Programele de suport social și educația familială pot ajuta la îmbunătățirea aderenței la tratament și a suportului pentru pacienți.

Provocări și perspective²:

Tratamentul SRT este adesea complicat de efectele secundare ale medicamentelor și de dificultatea în menținerea aderenței la tratament. Cercetările în curs vizează identificarea unor biomarkeri specifici pentru SRT și dezvoltarea unor noi agenți terapeutici care să țintească mecanismele moleculare implicate în rezistența la tratament.

Stresul Post-Traumatic (SPT)¹

Stresul post-traumatic (SPT) este o tulburare mentală care poate apărea după ce o persoană a trăit sau a fost martoră la un eveniment traumatic, cum ar fi războiul, abuzul, violența, accidente grave sau dezastre naturale. SPT poate afecta pe oricine, la orice vârstă, și poate avea un impact semnificativ asupra calității vieții.

Concluziile unor studii comparative ale factorilor de risc în geneza tulburării post -traumatice (SPT) ne arată ca elementul comun al formelor clinice a acestui tip de patologie este factorul genetic stres. S-a analizat evoluţia a două direcţii principale, în ariile cu maximă expunere pe termen scurt (victimele accidentelor de trafic rutier) şi pe termen lung (experienţa concentratională, psihotraumele ocazionate de abuzurile fizice şi psihice în perioada copilăriei).

Studiul dinamicii de interacţionare a factorilor traumatici cu rol declanşator şi al factorilor extra-evenimenţiali, anteriori şi posteriori, cum ar fi factorii pre-traumatici (tulburări psihice preexistente, trăsături de temperament, statutul socio-economic) sunt factorii post expunere (calitatea sistemului de suport social, factorii adiţionali de stres etc.) ne-a oferit concluzii interesante asupra evoluţiei spre remisiune sau cronicizare şi risc crescut de recidivă.

Fie ca se încadrau într-o forma acută sau cronică, într-o formă cu debut întarziat sau într-o formă cu modificări persistente de personalitate, patologia SPT a ocazionat o multitudine de dileme diagnostice şi evolutiv-evaluatorii.

Profilul simptomatic a fost evaluat pe direcţia vectorilor din studiile consacrate:

Intricările comorbide şi evoluţiile complexe au demonstrat veracitatea noţiunii de tulburare de spectru post-traumatic.

Însuşi conceptul de schizofrenie ca o reacţie catastrofică la acţiunea unor factori traumatici supraliminali (vezi studiile lui Bruno Bettelheim şi dialogul Jim van Os/Peter McGuffin) ar găsi noi formule de reinterpretare a unor situaţii cazuistice de aspect schizofreniform.

Simptome²:

1. Simptome Intruzive:

• Flashback-uri: re-experimentarea evenimentului traumatic prin amintiri involuntare și recurente, care pot fi foarte vii și realiste.
• Coșmaruri: vise tulburătoare legate de evenimentul traumatic.
• Gânduri intruzive: gânduri nedorite și repetate despre evenimentul traumatic.

2. Simptome de evitare:

• Evitarea situațiilor: evitarea locurilor, persoanelor sau activităților care amintesc de trauma.
• Izolare socială: Retragerea din activitățile sociale și evitarea interacțiunilor sociale.

3. Simptome de reactivitate:

• Hiperactivitate: stare constantă de alertă și vigilență, dificultăți de concentrare.
• Reacții exagerate: reacții de start sau iritabilitate excesivă, crize de furie.
• Probleme de somn: insomnie sau dificultăți în a menține somnul.

4. Simptome cognitive și de dispoziție:

• Sentimente de vină: sentimente intense de vină sau rușine legate de evenimentul traumatic.
• Anhedonie: pierderea interesului pentru activitățile de obicei plăcute.
• Depresie și anxietate: simptome depresive și anxioase.

Cauze și factori de risc²:

1. Factori traumatici:

• Experiența directă a unui eveniment traumatic, cum ar fi războiul, agresiunile fizice sau sexuale, accidente grave.
• Martor al unui eveniment traumatic, cum ar fi violența sau moartea unei persoane apropiate.

2. Factori de risc individuali:

• Istoric personal: o istorie de traume în copilărie sau alte experiențe traumatice anterioare.
• Genetică: o predispoziție genetică pentru tulburările de anxietate sau depresie.
• Resurse limitate: lipsa unui suport social adecvat sau a resurselor de coping.

Diagnostic¹:

1. Evaluare clinică:

• Diagnosticul SPT se face printr-o evaluare clinică detaliată realizată de un profesionist în sănătatea mintală, care include discuții despre simptome, istoricul medical și traumele trăite.

2. Criterii DSM-5:

• Pentru a fi diagnosticată cu SPT, o persoană trebuie să prezinte simptomele descrise mai sus timp de cel puțin o lună și acestea trebuie să cauzeze o suferință semnificativă sau disfuncție în viața cotidiană.

Tratament²:

1. Psihoterapie:

• Terapia cognitiv-comportamentală (TCC): ajută pacienții să înțeleagă și să schimbe tiparele de gândire negative legate de trauma.
• Terapia de expunere: implică expunerea graduală și controlată la amintirile și situațiile traumatice pentru a reduce sensibilitatea la acestea.
• Terapia EMDR (Desensibilizare și Reprocesare prin Mișcări Oculare): o tehnică specifică pentru procesarea traumei prin mișcări oculare controlate.

2. Suport și grupuri de suport:

• Participarea la grupuri de suport poate oferi un mediu în care persoanele afectate să împărtășească experiențe și strategii de coping.

Tulburarea anxioasă generalizată (TAG)¹

Tulburarea anxioasă generalizată (TAG) este o afecțiune psihiatrică caracterizată prin îngrijorări excesive și persistente cu privire la diferite aspecte ale vieții cotidiene, care sunt greu de controlat. Persoanele cu TAG se simt adesea neliniștite, iritabile și au dificultăți de concentrare.

Diagnosticul se bazează pe criterii clinice și simptomele trebuie să fie prezente pentru cel puțin șase luni. Tratamentul include terapie cognitiv-comportamentală, medicamente anxiolitice și tehnici de relaxare.

Anxietatea excesivă, necontrolabilă, parazitară, poate apărea în afara oricărei alte boli psihice, organice, conditii fiziologice, toxice ori situaţii de pericol vital. Simptomul definitoriu este anxietatea trăită ca o frică difuză, pe un fundal de tensiune intrapsihică, hiperstezie senzorială (de exemplu, hipersensibilitate la zgomot), iritabilitate, instabilitate emoţională, nelinişte, parazitând performanţele cognitive (mai ales atenţia), fiind de o intensitate ondulantă.
DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) pretinde în definiţie o durată de minim 6 luni, majoritatea zilelelor să fie petrecute în anxietate.

Simptome și caracteristici¹:

• Îngrijorări excesive: persoanele cu TAG se îngrijorează în mod exagerat pentru diverse aspecte ale vieții, cum ar fi sănătatea, siguranța, finanțele și relațiile.
• Neliniște și tensiune: pot experimenta o stare constantă de neliniște și tensiune musculară.
• Oboseală: oboseala este frecventă din cauza nivelului ridicat de stres.
• Insomnie: dificultăți în a adormi sau a menține somnul, din cauza gândurilor persistente.
• Probleme de concentrare: dificultăți de concentrare și senzația de a avea mintea „goală”.
• Simptome fizice: pot include transpirații, tremurături, palpitații, dureri de cap și probleme gastrointestinale.

Cauze și factori de risc²:

• Genetici: TAG poate avea o componentă genetică, fiind mai frecventă în familiile cu antecedente de tulburări de anxietate.
• Biochimici: Dezechilibrele chimice din creier, cum ar fi nivelurile scăzute de serotonină și norepinefrină, pot contribui la apariția TAG.
• Factori de mediu: Evenimentele stresante din viață, traumele și stilul de viață pot declanșa sau agrava TAG.

Diagnostic²:

• Evaluare clinică: Diagnosticul se bazează pe discuții detaliate cu pacientul despre simptomele și istoricul medical.
• Criterii DSM-5: Pentru diagnostic, simptomele trebuie să fie prezente pentru cel puțin șase luni și să interfereze semnificativ cu viața de zi cu zi.

Tratament²:

• Terapie Cognitiv-Comportamentală (TCC):

- Tehnici de restructurare cognitivă pentru a identifica și schimba gândurile negative
- Tehnici de relaxare și gestionare a stresului

• Medicamente:

- Inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI) și inhibitori ai recaptării serotoninei și norepinefrinei (SNRI) sunt adesea folosiți
- Benzodiazepinele pot fi prescrise pentru anxietate severă, pe termen scurt

• Tehnici de Relaxare:

- Meditație, yoga și exerciții de respirație profundă

• Stil de Viață:

- Activitate fizică regulată, dietă echilibrată și somn adecvat
- Evitarea cofeinei și a alcoolului, care pot agrava simptomele de anxietate

Prognostic²:

Cu tratament adecvat, mulți pacienți cu TAG pot experimenta o reducere semnificativă a simptomelor și îmbunătățirea calității vieții.

Tulburarea de anxietate socială (TAS)^1,2

Tulburarea de anxietatea socială, cunoscută și sub numele de fobie socială, are o prevalenţa de 13% (Kessler, 1994), cu debut în special în copilărie. Peste 70% dintre pacienţii cu TAS prezintă şi tulburări depresive. TAS este o tulburare mentală caracterizată printr-o teamă intensă și persistentă de a fi judecat negativ, umilit sau de a face greșeli în situații sociale. Această teamă poate duce la evitarea situațiilor sociale și poate afecta semnificativ viața de zi cu zi a unei persoane.

Tulburarea de anxietate socială (TAS) este doar una dintre multele tulburări psihiatrice. Fiecare tulburare psihiatrică are caracteristici unice, simptome specifice și criterii de diagnostic diferite.

Ultimul studiu asupra tulburării de anxietate socială (TAS) a fost realizat de o echipă de cercetători de la Universitatea East Anglia (UEA), Universitatea College London și Universitatea Oxford, finanțat de Wellcome Trust Neuroscience in Psychiatry Network (NSPN). Publicat în 2024 în revista JCPP Advances, studiul a analizat relația dintre simptomele de anxietate socială, ideea suicidară și simptomele depresive la adolescenți.

Cercetătorii au descoperit că adolescenții cu niveluri ridicate de simptome de anxietate socială sunt mai susceptibili să raporteze gânduri suicidare și alte simptome depresive după doi ani. Studiul subliniază importanța intervențiilor timpurii pentru a aborda anxietatea socială în rândul tinerilor pentru a preveni dezvoltarea altor probleme de sănătate mentală (PubMed) .

Iată câteva aspecte cheie ale anxietății sociale:³

Simptome:

1. Emoționale:

• Frică intensă de situații sociale în care persoana poate fi observată sau judecată de alții.
• Anxietate extremă înainte, în timpul și după evenimente sociale.
• Sentimente de jenă sau umilință.

2. Fizice:

• Transpirații excesive.
• Tremurături sau frisoane.
• Bătăi rapide ale inimii.
• Dureri de stomac sau greață.
• Înroșirea feței.

3. Comportamentale:

• Evitarea situațiilor sociale.
• Dificultăți în a vorbi în public.
• Retragerea în timpul situațiilor sociale.

Cauze:^2,3

Anxietatea socială poate fi cauzată de o combinație de factori genetici, de mediu și psihologici. Printre acești factori se numără:

• Istoric familial de tulburări de anxietate.
• Experiențe negative sau traumatizante în copilărie, cum ar fi bullying-ul sau umilirea publică.
• Factori biologici, cum ar fi dezechilibrele chimice în creier.

Tratament:^2,3

Tratamentul anxietății sociale poate include:

1. Terapie cognitiv-comportamentală (TCC):

• Aceasta ajută persoana să identifice și să schimbe modelele de gândire negative și comportamentele asociate cu anxietatea socială.

2. Medicamente:

• Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS) sau alte medicamente antidepresive pot fi prescrise pentru a ajuta la gestionarea simptomelor.

3. Terapie de expunere:

• Implică expunerea treptată la situațiile sociale temute pentru a reduce frica și anxietatea.

4. Tehnici de relaxare:

• Exerciții de respirație, meditație și tehnici de relaxare musculară progresivă pot ajuta la reducerea anxietății.

Managementul anxietății sociale³

• Practicarea auto-îngrijirii: somn suficient, alimentaţie sănătoasă și acivitate fizică regulată.
• Stabilirea unor obiective mici: expunerea treptată la situațiile sociale care provoacă anxietate.
• Suport: Comunicarea cu prietenii, familia sau un terapeut despre sentimente și temeri.
• Tehnici de respirație: exercițiile de respirație profundă pot ajuta la calmarea sistemului nervos.

Atacurile de panică sunt episoade bruște de frică intensă sau disconfort, care apar brusc și ating apogeul în câteva minute. Ele sunt însoțite de o varietate de simptome fizice și cognitive, cum ar fi bătăi rapide ale inimii, transpirație, tremurături, dificultăți de respirație, senzație de sufocare, durere toracică, amețeli și teama de a pierde controlul sau de a muri. Atacurile de panică pot apărea singure sau pot fi asociate cu alte tulburări, cum ar fi tulburarea de panică.¹

Atacul de panică fără agorafobie^1,3

Atacurile de panică fără agorafobie se referă la episoadele de panică care apar în absența agorafobiei. În acest caz, persoana experimentează atacuri de panică recurente și neașteptate, dar nu dezvoltă o teamă semnificativă de a se afla în locuri sau situații din care scăparea ar putea fi dificilă sau stânjenitoare. Persoana poate avea o teamă persistentă de a avea atacuri de panică, dar nu evită în mod activ anumite locuri sau situații.

Caracteristici cheie:

• Atacurile de panică pot apărea oriunde și oricând, fără o legătură specifică cu un anumit loc sau situație.
• Persoana poate continua să-și desfășoare activitățile zilnice obișnuite, deși este posibil să trăiască cu teama că un nou atac ar putea apărea.

Atacul de panică cu agorafobie^1,3

Atacurile de panică cu agorafobie implică nu doar atacuri de panică recurente, dar și dezvoltarea unei frici intense de a se afla în locuri sau situații din care scăparea ar putea fi dificilă sau imposibilă în cazul unui atac de panică. Această teamă duce adesea la evitarea acestor locuri sau situații, ceea ce poate afecta semnificativ calitatea vieții.

Agorafobia poate include teama de:

• A fi în locuri deschise (piețe, străzi largi).
• A fi în locuri închise (teatre, magazine).
• A folosi transportul public (trenuri, autobuze, avioane).
• A se afla în mulțimi sau cozi.
• A fi departe de casă sau într-un loc unde ar fi greu să primească ajutor în cazul unui atac.

Caracteristicile patologiei¹:

• Persoanele cu atacuri de panică și agorafobie tind să evite locurile sau situațiile care ar putea declanșa un atac, ceea ce poate limita sever mobilitatea și activitățile zilnice.
• În cazuri severe, persoana poate deveni complet reclusă, refuzând să iasă din casă.
• Atacurile de panică pot apărea izolat, fără a fi legate de o tulburare psihiatrică specifică.
• Ele pot fi declanșate de stres, fobii sau pot apărea fără un motiv aparent.
• Persoanele care au un atac de panică pot să nu mai experimenteze un altul sau pot avea atacuri rare, nefiind suficient de frecvente sau severe pentru a fi considerate o tulburare.

Tratament:¹

Atât atacurile de panică cu, cât și fără agorafobie, pot fi tratate eficient printr-o combinație de psihoterapie și medicație:

• Psihoterapie: terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este cea mai eficientă formă de terapie pentru atacurile de panică și agorafobia. Aceasta ajută persoana să identifice și să schimbe gândurile și comportamentele care contribuie la frică și evitarea situațiilor.
• Medicație: antidepresivele (cum ar fi inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei - ISRS) și benzodiazepinele pot fi utilizate pentru a reduce simptomele atacurilor de panică și agorafobiei. Medicația este de obicei combinată cu psihoterapia pentru rezultate optime.
• Tehnici de relaxare și respirație: acestea pot ajuta la gestionarea simptomelor fizice ale atacurilor de panică și la reducerea anxietății generale.

Recuperarea este posibilă, iar tratamentul poate ajuta la reducerea sau eliminarea atacurilor de panică și a agorafobiei, permițând persoanei să reia o viață normală.

Diferența principală dintre atacul de panică și tulburarea de panică constă în frecvența, contextul și impactul general al acestor episoade de panică asupra vieții unei persoane.

Tulburarea de panică¹

Tulburarea de panică este o afecțiune psihiatrică în care o persoană experimentează atacuri de panică recurente, neașteptate și trăiește cu o anxietate persistentă legată de posibilitatea apariției unor noi atacuri. Această teamă poate duce la modificări semnificative ale comportamentului, cum ar fi evitarea situațiilor în care un atac de panică ar putea apărea.

Caracteristici cheie:¹

• Frecvență: În tulburarea de panică, atacurile de panică sunt recurente și neașteptate. Persoana afectată trăiește cu o frică constantă de a experimenta alte atacuri.
• Anxietate anticipatorie: Persoanele cu tulburare de panică dezvoltă adesea o anxietate anticipatorie, adică frica persistentă de a avea un alt atac de panică. Această anxietate poate persista chiar și în perioadele dintre atacuri.
• Evitarea comportamentală: Datorită fricii de a experimenta un atac de panică, persoanele cu tulburare de panică pot începe să evite anumite locuri, activități sau situații care ar putea declanșa un atac. Aceasta poate duce la agorafobie, în care persoana evită locurile sau situațiile în care scăparea ar putea fi dificilă.
• Impact asupra vieții: Tulburarea de panică afectează semnificativ calitatea vieții, interferând cu capacitatea persoanei de a funcționa normal la muncă, în viața socială sau în alte domenii ale vieții.

Diferenţa dintre atacul de panică şi tulburarea de panică¹

• Atacul de panică este un episod izolat de frică intensă, care poate apărea la oricine, indiferent dacă există sau nu o tulburare psihiatrică.
• Tulburarea de panică este o afecțiune cronică caracterizată prin atacuri de panică recurente și neașteptate, asociate cu anxietate anticipatorie și comportamente de evitare, care pot afecta semnificativ viața de zi cu zi.

Managementul²  atacurilor de panică și al tulburării de panică este esențial pentru a ajuta persoanele afectate să își gestioneze simptomele și să își îmbunătățească calitatea vieții. Abordările terapeutice variază în funcție de severitatea simptomelor, preferințele pacientului și răspunsul la tratament. Iată principalele componente ale managementului acestor patologii:

1. Psihoterapia²

• Terapia cognitiv-comportamentală (TCC): Este cea mai eficientă formă de terapie pentru atacurile de panică și tulburarea de panică. TCC se concentrează pe identificarea și schimbarea gândurilor și comportamentelor care contribuie la anxietate și panică. Aceasta include:

- Reestructurarea cognitivă: Ajută pacientul să recunoască și să înlocuiască gândurile iracionale sau negative care pot declanșa atacurile de panică.
- Expunerea graduală: Pacientul este expus treptat la situații care declanșează anxietatea, învățând să facă față și să reducă frica asociată.
- Tehnici de relaxare: Incluzând respirația controlată și relaxarea musculară progresivă, pentru a ajuta la reducerea simptomelor fizice ale panicii.

• Terapia de acceptare și angajament (ACT): O altă formă de terapie care ajută pacienții să accepte gândurile și sentimentele neplăcute, în timp ce se angajează în comportamente care sunt în conformitate cu valorile lor.
• Psihoterapia de susținere: Poate oferi sprijin emoțional și poate ajuta pacientul să dezvolte strategii de coping pentru a face față stresului.

2. Medicația²

• Inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS): Medicamentele precum fluoxetina, sertralina și escitalopramul sunt adesea primele opțiuni pentru tratarea tulburării de panică. Ele ajută la reducerea frecvenței și intensității atacurilor de panică și a anxietății asociate.
• Inhibitori ai recaptării serotoninei și norepinefrinei (IRSN): Duloxetina și venlafaxina sunt alternative eficiente, în special pentru pacienții care nu răspund bine la ISRS.
• Benzodiazepine: medicamentele cum ar fi lorazepam și alprazolam sunt eficiente pentru controlul rapid al simptomelor de panică, dar din cauza potențialului lor de dependență, sunt recomandate a fi folosite pe termen scurt sau în cazuri de urgență.
• Beta-blocante: cum ar fi propranololul, pot fi utilizate pentru a controla simptomele fizice de panică, cum ar fi palpitațiile.

3. Educația și suportul pacientului²

• Educația pacientului: Informarea despre natura atacurilor de panică și tulburării de panică, inclusiv despre mecanismele fiziologice și psihologice implicate, ajută la reducerea fricii și anxietății legate de simptome.
• Grupuri de suport: Participarea la grupuri de suport poate oferi pacienților oportunitatea de a împărtăși experiențe și de a învăța strategii eficiente de coping de la alți indivizi care trec prin situații similare.

4. Schimbări în stilul de viață²

• Exerciții fizice: Activitatea fizică regulată poate ajuta la reducerea anxietății generale și la îmbunătățirea stării de spirit.
• Tehnici de mindfulness și meditație: Aceste tehnici pot ajuta pacienții să devină mai conștienți de momentul prezent și să reducă anxietatea legată de atacurile de panică.
• Alimentație echilibrată: Evitarea excesului de cafeină, alcool și zahăr poate ajuta la stabilizarea nivelului de energie și la reducerea riscului de atacuri de panică.

5. Gestionarea pe termen lung²

• Plan de prevenție a recidivelor: Este important ca pacienții să dezvolte un plan de prevenție a recidivelor, care să includă strategii de gestionare a stresului, menținerea contactului cu terapeutul și continuarea medicației, dacă este necesar.
• Evaluări periodice: Pacienții ar trebui să fie evaluați periodic pentru a monitoriza progresul și a ajusta tratamentul după cum este necesar.

6. Intervenții de urgență²

În cazurile în care atacurile de panică sunt severe și interferează grav cu viața de zi cu zi, poate fi necesară intervenția urgentă, inclusiv medicație imediată și/sau spitalizare temporară, pentru a asigura siguranța pacientului.

Managementul eficient al atacurilor de panică și al tulburării de panică implică o abordare multidisciplinară și adaptată nevoilor individuale ale pacientului, cu obiectivul de a reduce simptomele, de a preveni recidivele și de a îmbunătăți funcționarea generală și calitatea vieții.

Tulburările psihotice din boala Parkinson¹

Tulburările psihotice din boala Parkinson necesită o abordare complexă și individualizată, care să echilibreze necesitatea de a controla simptomele motorii cu minimizarea efectelor adverse neuropsihiatrice.

Tulburările psihotice în boala Parkinson reprezintă o componentă semnificativă și complicată a acestei afecțiuni neurodegenerative. Acestea sunt adesea subestimate, dar au un impact major asupra calității vieții pacienților și a îngrijitorilor lor. Aceste tulburări includ și alte aspecte importante, cum ar fi următoarele:

Mecanismele subiacente:⁴

• dezechilibrul neurotransmițătorilor: în boala Parkinson, există o pierdere progresivă a neuronilor dopaminergici, dar și modificări în alte sisteme neurotransmițătoare, cum ar fi serotonina și acetilcolina. Aceste dezechilibre contribuie la dezvoltarea simptomelor psihotice.
• rolul tratamentului dopaminergic: medicamentele care cresc dopamina în creier, esențiale pentru controlul simptomelor motorii în Parkinson, pot exacerba sau declanșa simptome psihotice. Aceasta este o dilemă în tratamentul bolii, deoarece medicamentele necesare pentru ameliorarea funcției motorii pot agrava simptomele neuropsihiatrice.

În boala Parkinson, tulburările psihotice sunt relativ frecvente, mai ales în stadiile avansate ale bolii sau ca efect secundar al tratamentului.

Simptome specifice¹:

• halucinații vizuale: cele mai comune halucinații în boala Parkinson sunt cele vizuale. Pacienții pot vedea figuri, obiecte sau persoane care nu sunt prezente. Acestea sunt de obicei inofensive și nu tulbură pacientul în mod semnificativ, dar pot deveni deranjante în timp;
• halucinații auditive și tactile: deși mai rare, unii pacienți pot experimenta halucinații auditive (auzirea unor sunete sau voci) sau halucinații tactile (senzația de a fi atins sau înțepat);
• deluzii: deluziile sunt convingeri false, persistente, care nu sunt bazate pe realitate. În boala Parkinson, acestea pot include convingeri paranoide (de exemplu, suspiciunea că partenerul de viață este infidel sau că cineva dorește să le facă rău);
• confuzie: în special în perioadele de fluctuație a medicației, pacienții pot experimenta episoade de confuzie acută, unde pierd orientarea temporo-spațială;
• tulburări de somn și vise vii: pacienții pot avea vise foarte clare, care pot fi confundate cu realitatea, sau pot experimenta tulburări ale comportamentului în timpul somnului REM, ceea ce poate duce la acțiuni fizice în timpul viselor;
• capgras syndrome: o formă specifică de tulburare psihotică observată în Parkinson, unde pacientul crede că o persoană apropiată a fost înlocuită de un impostor.

Factori de risc:²

• durata și severitatea bolii: simptomele psihotice sunt mai frecvente în stadiile avansate ale bolii Parkinson;
• vârsta avansată: pacienții mai în vârstă sunt mai susceptibili la a dezvolta tulburări psihotice;
• istoricul de afecțiuni psihiatrice: persoanele cu un istoric de depresie sau alte tulburări psihice pot avea un risc crescut de a dezvolta psihoze în contextul bolii Parkinson.

Impactul asupra vieții:³

• calitatea vieții: tulburările psihotice pot afecta dramatic calitatea vieții, ducând la izolare socială, depresie și o povară crescută pentru îngrijitori;
• necesarul de îngrijire instituțională: simptomele psihotice severe pot face dificilă gestionarea bolii la domiciliu și pot necesita instituționalizare.

Managementul tulburărilor psihotice³

• ajustarea medicației: uneori, reducerea dozelor de medicamente dopaminergice poate ameliora simptomele psihotice, deși acest lucru poate agrava simptomele motorii.
• medicație antipsihotică: medicamentele antipsihotice, cum ar fi quetiapina și clozapina, sunt utilizate în mod frecvent pentru a trata simptomele psihotice. Clozapina este considerată eficientă, dar necesită monitorizarea atentă a formulei sanguine din cauza riscului de agranulocitoză.
• intervenții non-farmacologice: tehnicile de management comportamental, suportul psihologic și educarea îngrijitorilor pot fi, de asemenea, benefice în gestionarea acestor simptome.

Aceste tulburări psihotice pot fi provocate de boala Parkinson în sine, dar sunt adesea exacerbate de medicamentele dopaminergice utilizate în tratamentul bolii, cum ar fi levodopa, agoniștii de dopamină sau inhibitori de MAO-B. Tratamentul tulburărilor psihotice în Parkinson poate necesita ajustarea medicației sau utilizarea unor medicamente antipsihotice care sunt considerate sigure pentru acești pacienți, cum ar fi quetiapina sau clozapina.¹

Tulburarea Obsesiv-Compulsivă (TOC)¹

Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este o afecțiune mentală caracterizată prin prezența obsesiilor și/sau compulsiilor care cauzează un nivel semnificativ de stres și interferențe cu activitățile zilnice ale persoanei. Este o tulburare cronică și poate afecta sever calitatea vieții.

Debutul este brusc la 2 din 3 cazuri, în adolescenţă sau postadolescenţă. La cazurile cu debut insidios pacientul recunoaşte caracterul patologic abia după ani de evoluţie, când intensitatea lor a devenit prea deranjantă.

De obicei, în afara ritualurilor care nu pot fi ocultate, din cauza jenei, aceste simptome sunt disimulate. Fundalul existenţial al celor mai multe cazuri, se caracterizează prin nesiguranţă, lipsa de satisfacţii şi validare valorică, uneori stresuri minore repetate.

Debutul poate fi precipitat de un stres, o ruşine, o criză vegetativă (biologică, declanşate de o substanţă etc) sau de o covalescenţă.

Simptome¹:

1. Obsesiile:

• Gânduri intruzive: gânduri, imagini sau impulsuri nedorite și recurente care provoacă anxietate sau disconfort. Acestea pot include frica de contaminare, îndoieli excesive, dorințe de ordine simetrică, gânduri agresive sau inacceptabile.
• Teme comune: teama de contaminare, nevoia de simetrie, gânduri violente sau inacceptabile, frica de a nu face greșeli, îndoieli excesive.

2. Compulsiile:

• Comportamente repetitive: acțiuni fizice sau mentale efectuate în mod repetat pentru a reduce anxietatea cauzată de obsesii. Exemple includ spălatul frecvent al mâinilor, verificarea repetată a unor lucruri, aranjarea obiectelor într-un anumit fel, rugăciuni repetate sau număratul.
• Ritualuri: acțiuni care trebuie efectuate într-un anumit mod sau într-o anumită ordine pentru a reduce anxietatea sau disconfortul.

Cauze și factori de risc²:

1. Cauze biologice:

• Genetică: TOC tinde să fie mai frecventă la persoanele cu membri ai familiei care au aceeași tulburare, sugerând o componentă genetică.
• Chimie cerebrală: dezechilibrele neurotransmițătorilor, în special serotonina, pot contribui la dezvoltarea TOC.

2. Cauze psihologice și de mediu:

• Factori de mediu: experiențele traumatice, stresul sever sau infecțiile pot declanșa sau agrava simptomele TOC.
• Personalitate: persoanele cu trăsături de perfecționism sau care au nevoie de control ridicat pot fi mai predispuse la TOC.

Diagnostic^3,4:

1. Evaluare clinică:

• Diagnosticarea TOC implică o evaluare detaliată de către un profesionist în sănătatea mintală, care va analiza simptomele și istoricul pacientului.

2. Criterii DSM-5:

• Diagnosticul este stabilit conform criteriilor din „Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale” (DSM-5), care includ prezența obsesiilor și/sau compulsiilor care sunt consumatoare de timp (mai mult de o oră pe zi) și cauzează un nivel semnificativ de suferință sau disfuncție în viața cotidiană.

Tratament^3,4:

1. Terapie Cognitiv-Comportamentală (TCC):

• Tehnica de prevenire a expunerii și răspunsului (ERP): ERP este o formă de terapie care implică expunerea treptată la obiectele sau situațiile care declanșează obsesii, fără a permite realizarea compulsiilor.
• Restructurarea Cognitivă: Ajută pacienții să identifice și să modifice tiparele de gândire disfuncționale asociate cu TOC.

2. Tratament farmacologic: SSRI

3. Terapie de suport și grupuri de suport:

• Participarea la grupuri de suport și terapie de suport poate fi benefică pentru persoanele cu TOC, oferind un mediu în care să împărtășească experiențe și strategii de coping.

Cum să recunoașteţi lipsa motivaţiei la pacienţii cu tulburare depresivă majoră (TDM)?

Lipsa motivaţiei reprezintă un simptom de bază al TDM şi presupune o scădere a interesului și a dorinței de a începe și de a menține activitățile care vizează atingerea unui scop clar, având un impact semnificativ asupra rezultatelor funcționale la pacienții cu TDM.¹

Apare frecvent după tratamentul cu antidepresive sub forma unui simptom rezidual, poate afecta rezultatele funcționale și poate duce la o calitate subiectivă a vieții mai slabă și la o satisfacție generală mai scăzută a vieții.¹

„Explorând psihicul – Vocea Experienței” este o serie de podcasturi prezentată de Viatris, care abordează teme legate de gestionarea tulburărilor psihice, punând la dispoziția dumneavoastră expertiza clinică și științifică a unor lideri de opinie de renume din domeniul psihiatriei.

În acest episod, Dr. Mohammad Alsuwaidan și Prof. Allan H. Young își vor împărtăși expertiza în gestionarea tulburării depresive majore (TDM) asociate cu comorbidități cardiovasculare la pacienții vârstnici.